ADAC Zürich 24h Rennen - Part IV

ADAC Zürich 24h Rennen - Part IV

Am hotarat sa mergem spre statia de autobuz, care era in fata cladirii principale, pentru a ne deplasa spre partea interioara a circuitului. Statia unde noi voiam sa ajungem era la vreo 5 km. Nici nu coboram bine si ne loveste o imagine pe care nu ne-o doream: zeci de oameni asteptau in statie, unii chiar frumos, pe scaunele. Facem o intelegere, sa asteptam vreo 20 de minute sa vedem daca vine vreun autobuz. Stiam deja de la Andrei si Dan ca erau foarte rare si mai mereu pline. Trecusera deja prin ceva similar cu o seara inainte. Nici un semn de autobuz dupa. Decidem sa o luam pe jos, chiar pe strada pe unde trec masinile. Partea asta de mers era frumoasa, treceam exact pe langa linia dreapta a circuitului Nordschleife si ne uitam la masini cum se intreceau exact pe langa noi. A trecut destul de repede si dupa 5 km ajungem sa facem si stanga de la drumul principal si sa ne indreptam spre circuit, prin padure. Aici ni se prezinta o imagine superba. Un mic orasel, ridicat in acea saptamana, plin de rulote, gherete cu mancare, corturi, schele pe care stateau oameni si se uitau spre circuit, muzica peste tot, piscine gonflabile, canapele in jurul focului, sticle de bere goale peste tot. Ceva ce nu am mai vazut decat in filme. O atmosfera de party, ca si cum acel loc era evenimentul principal si nu cursa de langa ei. 

Odata ajunsi la gardul de protectie al circuitului, facem dreapta pe poteca paralela cu traseul. Aici din nou avem ceva unic in fata noastra: plin de lume, cu scaune, gratare, alcool, pana si monitoare prinse de gard la care urmareau transmisia oficiala a cursei. In stanga potecii, circuitul, in dreapta, corturi, masini, locuri de dormit, rulote, toate printre copaci. Ne si miram cum de au reusit sa ajunga pana acolo cu masina. Cred ca venisera cu cel putin o saptamana inainte pentru ca unii ridicasera si casute din schele metalice. Ceva extraordinar. Deja ajunsesem la 10km de mers pe jos si poteca continua in acelasi fel: de-a lungul circuitului si din cand in cand, pe dealuri, dadeam de alte mini “asezari” ridicate peste noapte. Muzica, gratare, toata lumea beata urla si canta, toate in acelasi timp cu masinile care treceau pe langa noi ca niste adevarate bestii. Mai ales cele de GT3, care aveau un sunet aparte si deja stiam ce modele sunt doar dupa sunet. Mai ales cele BMW M6 GT3 care parca explodau cand treceau in trepte inferioare, sau sunetul gros al modelelelor Mercedes AMG GT3.  

Ne oprim la un moment dat sa luam o gustare mica la unul din punctele oficiale cu mancare, exact langa una din nenumaratele zone cu comisari de cursa si echipaje medicale.

Era inca zi. Tot mergand asa, ne mai opream sa face poze, sa filmam, sa ne bucuram de spectacolul ce avea loc pe circuit. Desi am mers de atatea ori pe Nordschleife pe simulator acasa, nu realizam ce diferenta mare de nivel este in realitate. Erau viraje unde masinile sfidau legile fizicii, pur si simplu erau pe doua roti sau vedeai cum sunt la limita aderentei. Ceva extraordinar sa vezi aceste bijuterii ingineresti alergand in habitatul lor natural. Sute de poze si zeci de filmulete am facut. 

Incet incet s-a si inserat, era deja trecut de ora 22 si noi, in inconstienta noastra, decidem sa continuam sa mergem fara un plan anume in cap despre cum urma sa ne intoarcem de acolo. Eram deja adanc in padure si departe de orice drum. 

Dan voia neaparat sa ajungem la 'Carousel' , un viraj special pe care nu voi incerca sa il descriu. Un google si il gasiti. Odata ajunsi acolo, era bezna totala si nu vedeam decat farurile la masini si luminile de disco ale nemtilor, care erau peste tot. Uitasem de artificii; da, erau peste tot si aproape continue. 

Acum ne loveste si adevarul, direct in nas! Trebuia sa ne intoarcem iar cand imi verific aplicatia fitbit, facusem, nici mai mult nici mai putin de 15km! Ca sa ajungem la drumul principal, unde teoretic trebuia sa fie o statie de autobuz, a trebuit sa o luam inapoi vreo ora si ceva de mers. Ca sa fie imaginea mai clara, megeam pe dealuri, poteca fiind pe langa circuit dar prin padure. Noroc ca aveam lanterna la telefon sa nu ne impiedicam de vreo radacina sau de vreun neamt beat pe jos :P. Spatele meu era deja terminat, Daiana deja nu isi mai simtea degetele de la picioare. Probabil si Dan si Andrei cu Andreea aveau dureri dar nu tipau inca. Dupa multe urcusuri si coborasuri ajungem la prima iesire spre drumul asfaltat unde dam de blocaj de masini. Cand ne uitam spre statia de autobuz.....cred ca nici in India, la Chennai, unde am jucat in trecut, nu erau statiile asa pline.

Nu exagerez, dar cred ca erau in jur de 60-70 de persoane care asteptau. Acum, ne astepta o decizie foarte greu de luat. Era deja dupa ora 1 si la cum arata statia, era clar ca autobuzul nu venise de foarte mult timp si nici nu aveam cum sa intram in primele doua, cel mai probabil. Incercam sa sunam la taxi, dar nimeni nu raspunde. La cum era blocat totul si daca ne raspundeau si veneau, nu cred ca se putea ajunge unde eram noi. Asa ca o luam frumos per pedes inapoi. Din nou, peste dealuri si vai, dar de data asta pe asfalt si cu lanterna in mana. Nu eram singurii, asta e clar. Mai erau cativa nebuni. Ne uit pe GPS si vedem in ore cat avem de facut...singurul lucru care ne mai dadea forta era ca voiam sa ne oprim sa luam un currywurst si sa mergem din nou in tribuna oficiala cand ajungeam. Deja visam cum stateam, ne uitam la primul viraj si infulecam mancarea lor traditionala.

Nu mai are rost sa spun prin ce chinuri am trecut dar intr-un final ajungem dupa ce parcursesem peste 31km dus intors in mica noastra escapada. Dupa un mic pitstop personal si cu mancarea in mana, mergem sa ne traim "visul". Bineinteles ca nu apucam sa terminam de mancat ca a venit o ploaie...Deja cursa devenea interesanta, schimburi de pneuri, condus pe ploaie noaptea pe Nordschleife, o reteta de dezastru. Dar, fiind extrem de frig si cu oboseala la cote maxime, decidem sa plecam. Dar nu pana sa il luam pe Dan aproape cu forta de acolo. Avea dreptate si el: fun-ul abia incepea. Toate cursele din lume nu ne-ar mai fi tinut acolo in frigul ala. Dupa inca 20 de minute schiopatand pana la masina, prin ploaie (doh), imi verific aplicatia fitbit: 33km! Record personal absolut. Cu ultimele forte, ii ducem pe ai nostri in Trier si dupa un total de 100km de condus, ajungem si noi la hotel in Luxemburg. Ca orice om al automobililismului, nu pot sa nu ma uit la calificarile de la Formula 1, ca doar asteptasem toata ziua momentul ala. 

Apoi somn ca asa obosit nu mai fusesem niciodata....

A doua zi, nu am mai mers la cursa, am luat totul usor. Am facut check-out ul si ne-am indreptat spre Trier, sa vedem cursa de F1 cu baietii, dar si finalul cursei de la Nurburgring, care coincideau. Pot sa spun ca o cursa atat de plictisitoare de F1 nu mai vazusem niciodata. In schimb, finalul cursei de 24h a fost ceva spectaculos, pe ploaie dupa steag rosu, cu depasiri intre lideri, ceva extraordinar. 

Asa se termina aventura noastra la Nurburgring-Nordschleife, o aventura pe care vrem sa o repetam sub alte conditii. A fost mai mult decat o cursa, a fost o poveste, un eveniment colosal, o traire pe care nu o vom uita niciodata si orice fan al motorsport-ului ar trebui sa o experimenteze macar o data in viata.

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide